Transilvania ne duce cu gândul la istorie, la farmecul medieval, la castele, cetăți medievale, biserici fortificate, obiceiuri, tradiții românești, secuiești, ungurești, conace boierești, dar și bucate alese.

Toate acestea atrag an de an sute de mii de turiști din toate colțurile lumii, dornici să cunoscă o altă cultură, o altă istorie, un alt colț de lume. De fapt, un colț de Rai, cu văi și dealuri înflorite, cu munți înalți și păduri dese.

Satele din Transilvania sunt încă vii, încărcate de povești și legende, cu oameni sufletiști și ospitalieri.

Foto: bobbyphotography.ro

Galerie FOTO completă: https://bobbyphotography.ro/project/miclosoara-covasna-domeniul-contelui-tibor-kalnoky-locul-de-care-e-indragostit-si-printul-charles/

Covasna, unul dintre județele din Transilvania, este cunoscut drept ținutul conacelor boierești, al apelor minerale și al peisajelor ce te lasă fără suflare. Și dacă pleci într-o călătorie pe drumul conacelor, este musai să ajungi la Micloșoara, la Castelul Kálnoky. Un fost conac de vânătoare, transformat astăzi într-un adevărat Muzeul al Vieții Transilvănene, dar și într-o destinație turistică de prestigiu.

Contele Tibor Kálnoky ne este gazdă, un descendent al unei familii nobiliare, cu tradiție în Transilvania și nu numai. Istoria familiei Kálnoky poate fi urmărită încă din epoca medievală.

După Revoluție, contele Tibor Kálnoky, a 25-a generație din această familie istorică, ce fusese exilată, decide să se stabilească în țară, deși fusese născut în occident.

Cred că este o soartă standard a familiilor aristocratice din Europa Centrală și de Est, deci tot ce a fost sub jugul comuniștilor, sovieticilor. Cei mai fericiți dintre noi au scăpat cu viață din cel de-al Doilea Război Mondial și cei mai fericiți au putut să părăsească țările respective. Noi de pildă ne-am dus până în America, dar unchiul meu a mers în Autralia, un altul a rămas în Austria, un caz mai fericit pentru el. Deci familiile aristocratice din România, dar și din Cehia și Ungaria au împrăștiat după al Doilea Război Mondial și s-au regăsit undeva în lume, unde nu prea și-au găsit locul”.

Foto: bobbyphotography.ro
  • Reporter: Unde v-ați regăsit dvs?

  • Tibor Kálnoky:”Eu m-am regăsit aici, după două generații”.

Eu am crescut în Franța, am studiat în Germania și când am avut 19 ani am găsit într-un dulap un cufăr al bunicului meu cu care a plecat din România. Cufărul era plin cu scisori de iubire pentru iubita sa din satul vecin, acolo unde descria într-un mod absolut firesc, peisajul, oamenii, satul, clădirile și eu m-am îndrăgostit de regiunea aceasta fără să fi fost aici vreodată. Am vorbit cu tatăl meu că trebuie să ne întoarcem, să vedem de unde venim și care este locul ăsta misterios. El mi-a spus: Nu, nu mergem pentru că este un loc blestemat, că aici familia a avut parte de multă suferință, că nu vrea să vină înapoi. După doi ani, am lucrat mult la partea de convingere și am spus: Bine, hai să mergem. Am cumpărat visa de turist și am venit aici, în România, în anul 1987, perioada cea mai sumbră a comunismului de la Ceaușescu.

Am descoperit un peisaj cultural neatins, oameni cu caracter, o legătură între cultura ți istoria vie cu natura și cu comunitatea locală. Atunci, în 97, la 21 de ani, m-am horătât să vin înapoi dacă se poate. Și s-a putut zece ani mai târziu.

Primul lucru de care era nevoie era căderea comunismului, iar asta s-a întâmplat doi-trei ani mai târziu, în ’89 – ’90. Apoi, eu am fost nevoit să-mi construiesc o carieră, care să-mi permită să vin înapoi. Asta am și făcut, în ’97 m-am întors la București, pentru patru ani, iar din 2000 – 2001 stau chiar aici, în aceste sate”.

Reporter: Care a fost primul impact cu România? Care a fost prima impresie despre România având în vedere că ați văzut și ați trăit în alte civilizații?

”Ar fi mai bine să vorbim de două impacturi. Primul impact este văzut de către omul care vizitează, turistul sau eu, care am venit pentru prima dată. Este un farmec de nedescris, fantastic, care nu se găsește altundeva în Europa. Natura culurală, satele istorice și multe altele. Este un cadru foarte romantic, foarte frumos, foarte estetic. Acesta este primul impact pe care îl simțim când venim în România. Din punct de vedere turistic, asta este cea mai importantă parte.

Dacă vrei să faci ceva în România, dacă te muți aici și vrei să faci ceva, să dezvolți ceva care merge în această direcție, să folosim ce avem în țara noastră ca tezaur, ca și calitate, atunci este un alt aspect. Trăim totuși într-o țară care are niște proceduri foarte stufoase, birocrația, tehnocrația, nu și meritocrația din păcate. Este un mediu foarte dificil de a fi manevrat dacă nu ești de aici și dacă vrei să faci ceva idealist, fără să te bagi în afaceri nu știu cum, nu este atât de ușor. Dacă vrei să restaurezi o clădire, monument istoric, e o nebunie cu birocrația, cu toate actele, foarte multe și foarte costisitoare, care sunt respinse de zece ori de către diversele autorotăți care au un cuvânt de spus. Deci e foarte, foarte greu, dar e altceva și trebuie să fii monomaniac să faci numai asta pentru că nu e deloc ușor.

Este vorba de trei sate aici, în județul Covasna: Micloșoara, Valea Zălanului și Valea Crișului. Familia mea a fost aici împreună cu comunitatea locală de 800 de ani, deci nu e vorba că a venit un conte, ci e vorba că s-a întors cineva care a fost parte din identitatea locală și care s-a întors în comunitate. Când am fost prima dată aici, în 87, oamenii mi s-au adresat ca „domnul conte”, “contele Kálnoky”. E mai degrabă o identitate decât un titlu. E ca „domnul doctor”, “domnul fierar”, e mai mult ca o profesie, e ca o identitate.

Comunismul a fost ca o refrigerare a societății rurale, nu s-a dezvoltat mai departe și după comunism totul a repornit de acolo de unde au rămas când a venit comunismul, ca și cum cei 50 de ani nu ar fi existat. Noi am reluat legătura cu comunitatea, cu identitatea noastră și este absolut organic și normal să fim conte Kálnoky în această regiune. E mult mai normal aici decât la Londra sau la Paris.

Este un titlu care a exitat și există, este un titlu istoric, dar pentru mine, să ai un titlu e mai mult legat de regiunea din care vii decât ca un simbol social”.

Povestea domeniului, și mai ales a castelului de aici, începe în secolul al XVII-lea când, în anul 1648, Kálnoky István III consemnează în jurnalul său ridicarea unei case de piatră în Micloșoara. Casa ajunge, din moștenitor în moștenitor, în posesia contelui Dénes Kálnoky, jude regesc în ultima parte a vieții sale.

Destinația principală a fost cea de conac de vânătoare, însă în perioada comunistă este naționalizat și modificat pentru a funcționa drept cămin cultural. Abandonat de autorități, se degradează continuu, ajungând repede într-o stare deplorabilă.

Foto: bobbyphotography.ro

Reporter: Cât de greu a fost întregul proces de restaurare al conacului?

”La Micloșoara, conacul era un cămin cultural. Înainte de a fi cămin cultural a fost sediul CAP (Cooperativa agricolă de producție) și croitorie, dar când l-am preluat-o era mai mult o ruină decât altceva. Era foarte degradat și noi l-am preluat cu Fundația mea, crezând că vom reuși, făcând case de oaspeți, să strângem suficienți bani pentru a restaura clădirea, dar s-a adeverit că nu este suficient. Trebuie mulți bani pentru o clădire istorică de această amploare și atunci am fost nevoiți să căutăm bani, pe care i-am și găsit, acum cinci – șase ani, de la norvegieni. Era un Grant norvegian, pe care am reușit să-l accesăm și am lucrat foarte, foarte mult, timp de trei ani de zile, cu o birocrație de nedescris și după trei ani am reușit să dăm din nou viață acestei clădiri”.

Reporter: Cine a fost lângă dvs. în tot acest timp?

”Cine a fost și cine este lângă mine. În primul rând soția, pentru că lucrăm foarte strâns, avem aceeași estetică, aceleași păreri. Ea face interiorul din case. Familia mea, din fericire am trei fii. Oameni care apreciază ce facem noi, de la Prințul Charles, până la familii mai îndepărtate. Dar să știți că foarte importanți pentru noi sunt musafirii și viztatorii care vin aici, pentru că este ca un fel de colaborare. Dacă veniți aici, la noi și peteceți ceva timp, mergeți la muzeu, luați o cafea de la cârciuma de vis-a-vis de muzeu sau dacă vă cazați chiar la casele noastre, atunci asta înseamnă că avem o colaborare, ne susțineți în ceea ce facem noi și ne dați puterea pentru a continua ceea ce facem”.

Foto: bobbyphotography.ro

Contele Tibor Kálnoky este un cunoscut apropiat al Alteței Sale Regale, Prințul Charles. Îndrăgostit acum de meleagurile transilvănene, moștenitorul Coroanei Regale a Marii Britanii este astăzi un adevărat ambasador al turismului în România.

”Prințul Charles a venit aici acum două decenii și a văzut ceea ce facem noi aici. L-am invitat o dată și atunci când a plecat a spus că-i place ceea ce facem și că e exact ceea ce vrea și el să facă. Și el căuta un mic colț de rai pentru el, personal și ne-a întrebat dacă putem colabora. El mi-a descis locul ideal pe care-l are în imaginație. Eram la cină, la Micloșoara, și așa cum a descris el, eu am spus: „Eu deja am auzit de locul ăsta, cred că-l cunosc”. Și am spus hai că schimbăm puțin program și să mergem pe jos, de la Miclișoara, prin dealuri, și să vedem unde ajungem. Am plecat a doua zi, ne-am dus 18 kilometri pe jos, prin dealuri, ne-am oprit la o stână unde ciobanii ne-au oferit ceva cașcaval, apoi am mers mai departe și seara am ajuns la Valea Zălanului. Am coborât în dealuri la o casă, acolo unde el s-a oprit și a spus: „Ăsta e exact casa din visurile mele”. Atunci am spus ok, haideți că începem lucrarea. El a cumpărat casa respectivă, era casa principală a satului. Valea Zălanului este un mic cătun, acolo unde familia Kálnoky a înființat prima sticlărie din ținutul Secuiesc, în anii 1600. Asta era casa principală, unde era supravegherea din sat. El a cumpărat această casă și împrună am restaurat-o și renovat-o”.

Reporter: Cum a început prietenia dvs cu Prințul Charles și cum l-ați connvins să viziteze aceste meleaguri?

”Există o legătură familială mai îndepărată între mine și Prințul Charles, nu numai prin Contesa Rheday, pentru că stră-stră-stră bunica era Contesa Rheday din Transilvania, care a avut strămoși Kálnoky. Dar soția stră-bunicului meu era verișoara Prințului Albert, soțul Reginei Victoria, acum mai bine de 100 de ani. Deci când l-am invitat la noi, la Micloșoara, a și venit și el s-a îndrăgostit de locul acesta, nu a fost nevoie să-l conving foarte mult pentru că deja era absolut îndrăgostit de ce a văzut.

Vine de aproximativ două decenii, în fiecare an dacă se poate. O dată nu a venit pentru că era bolnav, iar acum, din cauza virusului și el a fost bolnav din păcate și nu a venit, dar vine în fiecare an. De obiecei vine prima zi la Micloșoara, unde are și camera lui și apoi merge mai departe la Valea Zălanului. În fiecare an noi ne plimbăm aici pe dealuri, între sate, fie pe jos, fie cu căruța, iar de aici fie merege la București, fie merge la proiectele pe care le susține în regiune.

Să vă povestesc câteva întâmplări. Una care descrie atmosfera pe care o găsește aici, când vine la noi. Întotdeauna noi ne plimbăm prin dealuri și între Micloșoara și Valea Zălanului este un sat, se numește Aita Seacă, iar deasupra satului este un cimitir, pe un deal. Când vine aici, Prințul merge incognito și ne plimbăm prin sate, pe dealuri. Am mers spre Aita Seacă, nu am văzut că pe deal e un cimitir, pentru că nu se vede de jos, ne-am plimbat pe acolo și nu știam că sus pe deal e o înmormântare și că era adunat totu satul, cu corul bărbătesc din sat. Și când am ajuns acolo, ca venind din cer, a început corul bărbătesc, care se afla la 20 de metri de noi și stând pe un câmp, am auzit acest cântec așa de frumos și așa de emoționant, că ne-am oprit și nu am știut ce se întâmplă. A fost așa de emoționant și frumos, venind de nu se știe unde că Prințul a fost așa de emoționat că mergând la București o zi mai târziu, le-a povestit și Președintelui și Primului ministru ce s-a întâmplat pe dealuri acolo și cum a auzit niște îngeri. Era ceva supranatural. Era foarte frumos.

Foto: bobbyphotography.ro

O altă povestire, mai haioasă, știți că de câteva ori vine și cu elicoperul din București și trebuie să aterizeze într-un câmp. Odată, înainte de a veni elicoperul, a venit o vacă care a văzut câmpul cu iarbă foarte verde și a mers acolo și s-a pus exact pe locul unde trebuia să aterizeze eclicoperul și a mâncat iarbă. A venit elicopterul și jos era securitatea, agenții de pază. Și s-au dus șase sau opt agenți de pază, pe vacă și au început să o tragă. Deasupra era elicopterul care aștepta posibilitatea de a ateriza și Prințul a văzut totul de sus. Asta a durat cam trei – patru minute, până când soția mea, într-o cămasă albă, a pornit spre vacă și vaca atunci a început să fugă, luând cu ea toți agenții de pază care au căzut. Am prins totul pe un film. Elicopterul a aterizat într-un final și Prințul a apărut cu un zâmbet mare pe față.

Au venit mai mulți din familia lui aici, dar nu așa de cunoscuți, au fost verișorii lui. Dintre cei mai cunoscuți a fost fiul lui Harry, acum opt ani, în 2012. William a încercat să vină înainte de nunta lui, dar nu s-a putut din punct de vedere logistic. Mai vine, dar mai degrabă el este așa de îndrăgostit de România. Eu sper foarte mult ca nepotul lui, George, va fi interesat, pentru că eu cred că el a moștenit iubirea naturii, mai degrabă”.

De câțiva ani, familia Kálnoky a transformat întregul parter al Castelului într-un muzeu care să prezinte cultura materială a burgheziei și a nobilimii secolelor anterioare în zona Transilvaniei.

Deoarece în interiorul clădirii nu mai rămăsese nimic, s-au făcut cercetări amănunțite și au fost recuperate obiecte de valoare care să reprezinte stilul de viață al aristocrațiilor din Transilvania – de la instrumente muzicale, la arme, mobilier, covoare.

”În România există o moștenire foarte bogată a culturii rurale. Avem și o mare moștenire religioasă în România, care încă e intactă. La sași avem aceste biserici fortificate fantastice, la Brașov e Biserica Neagră, cu tot cu tapițerie originală, interior original. Fiecare sat din România poate fi un muzeu etnografic dacă vrea. Ce nu se găsește și ce a fost absolut exterminat aici este o cultură mai dezvoltată, cultura nobiliară. Cultura de la o clasă de oameni care au format cultura mare. Cultura aristocratică nu se găsește, deoarece conacele și castelele s-au distrus, s-au neglijat, foarte multe sunt acum ruine și în niciuna nu se găsește un interior cum erau acum 100 – 200 – 300 de ani. Noi ne-am gândit că dacă renovăm un astfel de castel, nu e un loc potrivit pentru a face încă un muzeu etnografic și am zis să arătăm mai bine viața, așa cum a fost în acei ani, într-un castel. În fiecare sală se găsește un mobilier puțin mai diferit, diferite stiluri, aici este un stil Biedermeier, deci începutul anilor 1800, apoi vine o sală Renascentistă, o sală Barocă, una Altdeutsch, deci secolul XIX târziu. Vrem să reintroducem puțin identitatea aristocratică acolo unde lipsește.

Interiorul este adunat, noi am găsit câteva bucăți de mobilier în sate, am cumpărat, am rescumpărat antichități și am refăcut mobilierul. Aici este o vitrină care este foarte aproape de inima mea, o vitrină cu obiecte din sticlă care provin din sticlăria familiei de la Valea Zălanului, iar acolo este un sfeșnic care are cel puțin 300 de ani și care este făcut după un model de la Murano, Veneția. Asta înseamnă că acum 300 de ani aici era o cultură la fel de dezvoltată ca în Veneția, ca în Vest. Asta s-a uitat. Ce vedem noi astăzi în România sunt urmele comunismului, care au lăsat un regim distrugător. Nu știm că acum 300 de ani era o cultură foarte dezvoltată și asta vrem noi să le arătăm românilor și oamenilor care trăiesc aici.

Am adunat obiecte cam trei ani de zile, am făcut cercetări, am vorbit cu oameni, am dat și anunțuri. În pivniță sunt patru colțuri pe care le-am făcut în sala Cavalerilor. Pentru că suntem în Transilvania, trebuie să avem colțuri de diferite etnii. Acolo e un colț săsesc, un colț secuiesc, un colț românesc și un colț al soției mele”.

Reporter: Cine va duce tradiția mai departe?

”Asta cu cine duce tradiția mai departe este întotdeauna o chestiune importantă pentru o dinastie familiară. Întotdeauna e marea întrebare și în tradiție trebuia să fie trei fii cel puțin. Unul mergea la război. Al doilea era preot și al treilea ducea mai departe familia. Astăzi sunt fericit pentru că am trei fii și sper foarte mult ca fie unul dintre ei, fie împrună, în echipă, să ducă mai departe ce am început aici. Eu așa simt, că după 20 de ani, eu personal, sunt cam la jumătatea drumului. Aici la Micloșoara am făcut cel mai mult, pentru Micloșoara am o viziune mai holistică, pentru că avem și căsuțe din lemn albastre, case de sat, din piatră, mai reprezentative și chiar Castel Renascentist. Acoperim tot panoul posibil al unui sat din Transilvania și asta le oferim vizitatorilor noștri.

La Valea Zălanului am făcut un colț, un loc de retragere pentru Prințul Charles, e ca un mic cartier al satului. Acolo trebuie să menținem caracterul unui cătun, unui sat mic. La Valea Crișului este un castel mai mare, cu un grajd istoric de cai, cu un parc care a fost distrus în totalitate de CAP-uri. Acolo vine o muncă foarte, foarte grea. Eu personal am nevoie de încă 20 de ani pentru a duce la bun sfârșit viziunea mea, pentru a da mai departe generației viitoare.

Fii mei sunt încă tineri. Nu vreau să se simtă nevoiți să facă așa ceva. Asta trebuie să vină și din inima și din sufletul lor cu ușurință, nu cu greutate că: „Trebuie să ducem mai departe”. Așa nu va fi bine. Aici e marea întrebare, dacă ce facem noi acum în România este bine văzut și are un viitor, nu numai acum cu virusul. Noi trăim numai din turism și ăsta e un mare semn de întrebare pentru viitor, dacă va fi viabil ce facem noi, dacă face sens, dacă se poate trăi din asta”.

Domeniul Kálnoky, Muzeul Vieții Transilvănene, Castelul, ”Stone Pub”, un mic magazin cu produse locale și tradiționale sunt deschise astăzi publicului larg, iar ospitalitatea gazdelor este pe măsură. Turiștii se pot caza în casele tradiționale, cu miros de fân și mobilier autentic, pot degusta preparatele gospodinelor și pot lua parte la diferite activități meșteșugărești, pot vizita stânele și poienele spectaculoase. Nopțile magice, petrecute la foc de tabără, dezvăluie povești aparte.

”Până acum vizitatorii noștri au fost din străinătate, fără niciun fel de marketing. Doar au auzit unul de la celălalt că există locul acesta aici, în România și au venit. Mai degrabă, este vorba de o generație puțin mai în vârstă care a avut amintiri de zona rurală din Anglia sau din Franța. Deci oamenii de la 50 de ani și peste, până la 90. Vizitatori de vârstă mai înaintată care au căutat romantism și ceva ce nu se găsește în altă parte. Acum suntem descoperiți și de români, dar aici profilul este complet diferit. Profilul românului care vine la noi este mult mai tânăr, între 20 și 40 de ani, care are un job bun, să zicem corporatist, care trăiește în marile orașe și care simte că este prea îndepărtat de natură și de originea care contează pentru suflet, iar undeva simte că ceva le lipsește. Ei vin acum și ne descoperă și sunt foarte încântați că există așa ceva, că se poate trăi o viață mai liniștită și mai aproape de natură.

Sentimentul străinilor este faptul că regăsesc ceva au cunoscut în copilărie, iar pentru români este descoperirea a ceva ce le lipsește, care nu mai este, dar care contează foarte mult pentru sufletul omenesc”.

Astăzi, la Castelul Kálnoky de la Micloșoara se pot organiza diferite eveniemente private sau publice, de afaceri și nu numai. Un loc versatil, tradițional, care poate îmbina utilul cu plăcutul.

”Domeniul Kálnoky de la Micloșoara este foarte larg, de la căsuța mică albastră, până la Castelul Renascentist avem de toate aici. Avem și o cârciumă, unde se poate ajunge și unde se poate bea o halbă de bere sau un restaurant. Afară, în parcul Castelului, avem un cort unde se pot organiza nunți sau evenimente. Un cort mare cu o capacitate de 250 de locuri. Lumea se poate caza la noi, într-un cadru muzeal, în casele din sat care au fost refăcute ca acum 200 de ani, dar cu confortul necesar. Acem și activități pentru a învăța cum se face Kurtos Kalacs, colacul secuiesc, avem plimbare cu trăsura sau cu căruța pe dealuri și unde puteți să descoperiți un peisaj cultural care a existat de 800 de ani cel puțin și care nu s-a schimbat, cu pajiști de flori sălbatice. Facem și tururi la Cheile Vârghiș, unde este o peșteră. Lacul Sfânta Ana nu e departe, la fel și Lacul de smarald de la Racoș, deci avem foarte multe posibilități că merită să veniți într-un weekend.

Este un sat care nu numai că are un castel, dar are o arhitectură de sat foarte interesantă ce merită vizitată. Eu văd un viitor posibil cu un fel de turism mai dezvoltat, unde oamenii care trăiesc aici pot rămâne aici fără a pleca în străinătate sau în alte orașe mai mari, cu o viață mai bună, îmbunătățită cu serviciile care se pot da turiștilor dacă oamenii din sat iau parte mai bine la dezvoltarea serviciilor turistice. Asta cred că ar fi foarte interesant pentru toată lumea. Eu sunt convins că turismul este o soluție pentru acest sat, dar și pentru toate satele din Ardeal, pentru că fiecare este un muzeu. Fiecare are ba o Biserică foarte interesantă, fie un conac, fie ceva interesant din punct de vedere natural. Eu cred că se poate dezvolta în această direcție, ca în Toscana de pildă”.

Cu siguranță, contele Tibor Kálnoky și familia sa mai au multe de povestit, iar istoria locului, meșteșugul, tradițiile și bucatele, toate merită să fie descoperite în detaliu de către fiecare dintre noi.

La Micloșoara timpul pare că se oprește în loc. Uiți de griji, de probleme, de viața cotidiană și te încarci cu o energie aparte, recunoștință și istorie. Stabilește-ți din timp călătoria, planifică-ți totul în detaliu și bucură-te de fiecare clipă.

Foto: bobbyphotography.ro

Galerie FOTO completă: https://bobbyphotography.ro/project/miclosoara-covasna-domeniul-contelui-tibor-kalnoky-locul-de-care-e-indragostit-si-printul-charles/

ENGLISH VERSION: 

Transilvania leads us into thinking about history, the medieval spirit, castles, medieval fortresses, fortified churches, Romanian and Hungarian customs and traditions, nobles’ mansions, and also delicious dishes.

All these features attract thousands of tourists every year from all over the world, tourists who are eager to discover another culture, another history, another spot in the world. In fact, a piece of heaven, with flowery valleys and hills, tall mountains and dense forests.

The villages in Transylvania are still alive and full of stories and legends with warm-hearted and welcoming people.

Covasna, one of the counties in Transylvania, is known as the land of nobles’ mansions, sparkling mineral waters and breathtaking landscapes. And, if one wants to leave on a journey on the mansions road, they can’t miss the Kalnoky Castle, in Micloșoara, a former hunting mansion, today both a genuine Museum of the Transylvanian Life and a prestigious touristic destination.

Count Tibor Kalnoky is our host, a descendant of a long-living noble family in Transylvania and not only. The history of the Kálnoky family can be traced back to the mediaeval era.

After the Revolution in 1989, count Tibor Kálnoky, part of the 25th generation of this historical family which had been exiled, decides to move here, to this country, although he had been born in the West.

”I believe this is a standard fate for aristocratic families in Central and Eastern Europe, as everything that was under the Communist and Soviet rule. The happiest of us managed to make it out alive after World War II, and the happiest still managed to leave those countries. We, for example, went to America, but my uncle went to Australia, and another one of us remained in Austria – a happier instance. So, aristocratic families in Romania as well as those in Czechoslovakia and Hungary have spread throughout the world, after World War II and have found one another back somewhere in the world, were they couldn’t find their place”.

Reporter: Where did you find your place?

Tibor Kálnoky: I found it here after 2 generations.

”I grew up in France, studied in Germany and when I was 19 years old, I found, in one of the wardrobes, my grandpa’s trunk, with which he had left Romania. The trunk was full of love letters for his lover in the neighbouring village, in which he described the landscape, the people, the village and the buildings, in the most natural way; and I fell in love with this region, without ever having been here. I told my father that we had to go back there to see what our origins were and what this mysterious place was. He told me, “No, no we won’t go there because it’s a doomed place, and because our family suffered a lot there…” and he didn’t want to go back. After having put some serious effort into convincing him for two years, he finally said, “OK, let’s go.” We bought a tourist Visa and we came here to Romania in 1987, the bleakest period of the Romanian communism under Ceaușescu.

We discovered a pristine cultural landscape, people of character, a link between culture, live history and nature, and the local community. At that time, in ’87, at the age of 21, I made the decision to come back if I had the chance… and I had it, 10 years later.

The first thing that was necessary to be accomplished was the fall of communism and this happened two-three years later, in ’89-’90. Then, I had to build my own career which would allow me to come back. And that’s exactly what I did, and in ’97 I came back to Bucharest, for four years, and starting 2000- 2001, I have lived precisely here, in these villages”.

– Reporter: What was the first impact with Romania? What was the first impression about Romania, considering the fact that you lived in other countries and encountered other civilizations as well?

”- It would be better to talk about two types of impact. The first one is seen through the eyes of the visiting person, the tourist or I, the one who came here for the first time. I can talk about a charm, an appeal that cannot be described in words, something fantastic which cannot be found elsewhere in Europe: the culture, the historical villages and many others. It is a romantic, very beautiful and aesthetic landscape. This is the first impact that we feel when we come to Romania. Touristically speaking, this is the most important part.

On the other hand, if you want to do something here, if you want to move here and do something to develop and use what we have in our country as treasury and quality, then this is a different story. We are still living in a country based on extremely intricate procedures, bureaucracy, technocracy, but not meritocracy, unfortunately. It is a very difficult environment to handle if you do not belong here, and if you want to do something idealistic without entering into business, it’s not that easy. If you want to restore a building or historical monument, bureaucracy is a crazy thing with all the paperwork, lots of costly papers, which are ten times rejected by various authorities, who have something to say. Which is why, it’s very difficult, but it’s something different and you should be a monomaniac to do this only, because it is not easy at all.

There are three villages here in Covasna county: Micloșoara, Zălanului Valley and Crișului Valley. My family has been here within the local community for 800 years so it is not the fact that a count has come, it’s rather something which has to do with somebody who was part of the local identity and who has returned to the community. When I was first here, in ’87 people called me “Mr. Count” or “Count Kalnoky.” It’s rather an identity, more than a title. It’s like “doctor” or “ironsmith.” It’s more like a profession, an identity.

Communism was like a refrigeration to the rural society: it ceased to develop and after communism, everything started back from where it was left when communists had come here, as if those 50 years hadn’t even existed. We have reconnected with the community, with our identity and it is absolutely organic and normal to be count Kalnoky in this area. It is much more normal here than in London or Paris.

It is a title which existed, has existed and still exists, it is a historical title but to me, having a title is rather more connected to the area where you are from, than a social symbol”.

The story of the domain and particularly of the castle here starts in the XVIIth century when, in 1648, Kálnoky István III mentions the building of a stone house in Micloșoara. The house is passed down from generation to generation, count Dénes Kálnoky finally coming into its possession, towards the end of his life.

Its main purpose was that of a hunting mansion, although during the communist era it was nationalised and restructured so as to serve as a cultural place for the community. Abandoned by authorities, it was continuously degrading, soon reaching a deplorable condition.

– Reporter: How difficult was the whole process of restoring the mansion?

”- At Micloșoara, the mansion was a cultural place. Before that, it had been the premises for the communist “CAP” (the Agricultural Cooperative of Production – ACP) and a tailor’s, but when I took it over, it was more like a ruin than anything else. It was extremely degraded and my Foundation took it over with a view to building a guesthouse in order to collect enough money to restore the building, thinking that we would make it, but as it turned out that was not enough. A lot of money is necessary for a historical building of such dimension, and so we had to search for money elsewhere, which we did and found it, after five – six years, in Norway. It was a Norwegian grant, which we could access, and we worked for a very long time, for three years, fighting an incredible bureaucracy; and after 3 years we managed to give a new lease of life to this building”.

– Reporter: Who supported you all along?

”- The people who have been beside me all the time. First of all, my wife, because we work close to each other, we have the same opinions and the same aesthetic; she does the interior inside the houses. Then, my family: fortunately I have three sons. And then, the people who appreciate what we are doing, starting with Prince Charles and continuing with more distant families. But you know, for us, visitors and guests who come here are likewise important, because there’s a kind of collaboration between us: if you come here, stop by and spend some time, visit the museum, grab a coffee at the nearby alehouse or if you are precisely hosted in one of our guest houses, then this means we have come to collaborate, you support us in what we are doing and you’re giving us the necessary incentive to continue our work”.

Count Tibor Kalnoky is a close connection to His Royal Highness, Prince Charles. Having fallen in love with the Transylvanian lands, the heir to the British Royal Crown is now a real ambassador of the Romanian tourism.

”- Prince Charles came here two decades ago and saw what we were doing here. We once invited him here and when he left he said he liked what we were doing and that it was exactly what he himself wanted to do. He was looking for a heavenly spot for him personally, and asked us if we could collaborate. He described to me the ideal place he had in his imagination. We were having dinner at Micloșoara and as he was describing it, I said, “I have already heard about this place, I think I know where it is.” And I said, “…let’s change our schedule a bit, walk from Micloșoara over the hills and see where we get.” The next day we left and walked 18 kilometres over the hills, we stopped at a sheep yard where the shepherds offered us some cheese, and then we walked on to reach Zălanului Valley before the night set in. We went down to a house where he stopped and said, “This is exactly the house of my dreams” and then I said, “OK, let’s start work.” He bought the house, it was the main house of the village. Zălanului Valley is a small hamlet, where the Kalnoky family set up the first glasshouse in the Hungarian land, in the 1600s. This was the main house, which also offered surveillance in the village. He bought it and together we restored and renovated it”.

– Reporter: How did your friendship with Prince Charles start and how did you convince him to visit these lands?

”- There is a more distant family connection between Prince Charles and I, not only by Countess Rheday, because my great-great-great grandma was Countess Rheday in Transylvania, who had Kalnoky ancestors; but my great grandfather’s wife was Prince Albert’s cousin, Queen Victoria’s husband, well over 100 years ago. And since we invited him over to Micloșoara, he came here and has since fallen in love with this place. It wasn’t necessary for me to convince him too much, because he was already absolutely in love with what he had seen.

He has come and keeps coming here for almost two decades every year if possible. He was once ill and couldn’t come and now because of the virus he was also ill and unfortunately couldn’t come, but he comes every year. He usually comes to Micloșoara on his first day, where he has his own room, and then he goes on to Zălanului Valley. Every year we either take a stroll or go by cart through the hills, between the villages, and from here he either goes to Bucharest or elsewhere to support the projects he has developed in this area.

Let me tell you a few stories. One of them describes the atmosphere that the Prince finds here when he comes to us. We always walk through the hills, and between Micloșoara and Valea Zălanului there is a village, called Aita Seacă, where there’s a cemetery up on a hill. When he comes here, the Prince walks incognito and we walk through the villages, over the hills. We once walked to Aita Seacă and we didn’t see that there was this cemetery up on the hill, because there was no way we could see it from down there and we started climbing and walking and we didn’t know that there was a funeral up on the hill and that the whole village was gathered there with the men’s village choir. And when we reached the top, as if something heavenly was taking place, the choir, who was 20 meters across from us, started singing, and as we were standing on the hill, we heard this song so beautiful and emotional that we stopped and didn’t know what was going on. It was so emotional and beautiful, as if coming from nowhere, that the Prince was completely enthralled; going to Bucharest the day after, he told the President and Prime Minister about the happening on the hills, which was as if he had heard some angels. It had been something supernatural, something overly beautiful.

Another story, a funnier one now… you know that sometimes the Prince also comes by helicopter directly from Bucharest and he has to land on a hill. And it once happened that, just before the helicopter arrived, there was a cow, which, on seeing the spot with green grass, went there to graze exactly where the helicopter was supposed to land. When the helicopter arrived, there were all the security staff and the security agents. Six or eight of them went there to drive the cow away. And the helicopter above was waiting to land and the Prince could see everything from inside the helicopter. This lasted for about three to four minutes, until my wife came in a white shirt and started towards the cow, and at that moment, the cow started to run, dragging down all the security agents, who fell over. I captured everything on my camera. The helicopter finally landed and the Prince appeared with a large beam on his face.

Many have come from his family, but not as widely known: his cousins, for example. His son Harry would be one of the household names, eight years ago, in 2012. William had tried to come before his wedding, but it was impossible at that time, logistically speaking. He comes here often, but he is rather the one who is so much in love with Romania. I very much hope that his grandson, George, will be interested, because I believe he’s the one who inherited his love for nature”.

For some years the Kálnoky family has transformed the whole ground floor of the castle into a museum, which presents the material culture of the bourgeoisie and of the noblemen in Transylvania, in former centuries.

It was because there was nothing left inside the building that detailed research has been done and valuable objects have been retrieved, objects which represent the Transylvanian aristocrats’ lifestyle – starting from musical instruments and continuing with weapons, furniture and carpets.

”There is a rich cultural rural inheritance in Romania. There is also a great religious inheritance in Romania, which is still untouched. From Hungarians, we have these fantastic fortified churches: there is the Black Church in Brașov, with original tapestry and interior architecture. Every village in Romania can be an ethnographic museum if it so shall be. What is missing from here though, because it was totally exterminated, is a more developed noblemen’s culture, the culture of a social class who formed the great culture. The aristocratic culture is nowhere to be found, because the mansions and castles had been destroyed, neglected, many of which are now in ruins and none of them hosts an interior dating back from 100, 200 or 300 years ago. We said to ourselves that if we were to renovate such a castle, this would not be a proper place to make an ethnographic museum yet, and we thought of rather showcasing life as it unfolded in those years in a castle. Each room hosts a different type of furniture, there are different styles: here we have a Biedermeier style from the beginning of the 1800s, then there is a Baroque room, another Altdeutsch one, which is of the late 19th century. We want to reintroduce a little bit of the aristocratic identity, where that is missing.

The interior has been gathered from pieces from here and there: we found some pieces of furniture in the villages, we bought and bought antiquities back and thus reconstructed the furniture. Here we have a cabinet which is very close to my heart, a cabinet with glass objects which originate in my family’s glass house in Zălanului Valley, and there is a candle holder which is at least 300 years old and which was made after a model in Murano, Venice. This means that 300 years ago we had a cultural life as developed here as in Venice or in the West. And this is something that people have forgotten. What we can nowadays see in Romania are the traces of communism, which left a destructive regime behind. We do not know that 300 years ago people had an advanced culture and this is what we’re endeavouring to show Romanians and people who live here.

We have gathered objects for almost three years, we have done some research, talked to people, made announcements. There are four corners in the basement which we made into the Knights’ Room. And because we are in Transylvania, we need to have different ethnic corners: there is a German corner, a Hungarian one, a Romanian one and one which belongs to my wife”.

– Reporter: Who is going to carry this tradition on?

”This part with who is going to carry on the family tradition is always an important matter to a dynasty. There is always the big question and in our tradition there had to be at least three sons. The first one would go to work, the second one would become a priest and the third one would be the family heir. Today I am happy because I have three sons and I very much hope that either only one of them, or they all three together, in a team, will further what I have started here. This is how I feel, that after 20 years I am personally half way through. Here in Micloșoara. I did the most, I have a more holistic vision for it, because we also have blue wooden houses, more representative stone village houses, and even a Renaissance Castle. We cover the whole possible spectre of a Transylvanian village and this is what we are offering our visitors.

In Zălanului Valley, we built a corner, a retreating corner for Prince Charles, like a small neighbourhood of the village. This is where we need to preserve the character of a small village, a hamlet. In Crișului Valley, there is a larger castle with a historical horse stable, and a pen, which was totally destroyed by the CAPs (the Agricultural Cooperative of Production-ACP). There is a lot of work involved there; I would personally need another twenty years to have my vision come to fruition and leave it to the next generations.

My sons are still young. I don’t want them to feel constrained to do this. This should come from inside their hearts easily and not heavily, like a burden, as if: “we have to pass this on.” This won’t be any good and here is the big question, if what we are now doing in Romania is welcome and has a future after this situation with the virus will have been long forgotten. Our only income is from tourism and this is a big question mark for the future, if what we are doing is viable, if it makes sense, if we can live on this”.

The Kalnoky domain, the Museum of Transylvanian Life, the Castle, ”Stone Pub,” a small shop with local and traditional products are today open to the public at large and the host’s hospitality is up to one’s expectations. Tourists can be accommodated in traditional houses with authentic furniture, smelling the scent of fresh hay, can sample traditional dishes and take part in different craftwork activities, visit the sheep yards and enjoy the spectacular clearings. The magical nights spent around the campfire reveal special stories.

”Up until now, our visitors have been foreigners who did not come here because of marketing reasons. They simply heard from one another that this place existed here in Romania and they came. We are talking about an older generation rather, who had rural memories from either England or France. That is to say, people of 50 years of age and over, up to 90, visitors of an older age who were in search of some romance, something that cannot be found elsewhere. Now we are being discovered by Romanians as well, but here the profile is completely different. The profile of the Romanian who comes here is much younger, of between 20 to 40, young people who have a good job, let’s say working in a corporation, living in the big cities, and feeling that they are too far from nature and the origins which count for the soul, and who feel that there’s something missing. They are now coming and discovering us, being delighted that something like this exists, and that people can lead a more peaceful and close to nature life.

The foreigners’ feeling is that they find something that they experienced in their childhood, whereas Romanians find something that they are missing, that there no longer is, but which matters deeply to the human heart”.

Today, the Kalnoky Castle in Micloșoara can host a variety of private or public events, businesslike or otherwise. A versatile, traditional place, which can reunite business with pleasure.

”The Kalnoky domain in Micloșoara is quite extensive, comprising everything from the small blue house up to the Renaissance Castle. We also have an alehouse, where people can come and drink beer, and a restaurant. Outside, in the Castle Gardens, we have a tent where we can organise weddings or other events, a big one with 250 places. People can be accommodated here inside the museum, or in the village houses, which have been renovated so as to look like 200 years ago, but with the necessary comfort. We also have activities like teaching how to make Kurtos Kalacs, the Hungarian dish, driving people in a chariot, or in a cart over the hills to admire a cultural landscape that has existed for over 800 years and which has not changed, with its wild flowery meadows. Saint Anne lake is not far from here, as is the Emerald lake in Racoș. All in all, we have so many activities that it is worth a weekend visit.

This is a village that not only has a castle but it also has a very interesting village architecture, which is worth visiting. I can see a possible future here with a sort of more developed tourism, a place where people who live here can remain here without having to leave abroad or go to other big cities, with an improved life standard, out of the services which can be offered to tourists if the people in the village assume a bigger part in the development of touristic services. This, I believe would be very interesting for everyone. I am convinced that tourism is a solution for this village and for all the villages in Ardeal, because each and every one of them is a museum in itself. Each has either got an interesting church or a mansion, or something natural which is interesting. I believe this region can develop in this respect, like Toscana, for instance”.

For sure count Tibor Kalnoky and his family would have much more to say, and the history of the place, the craftsmanship, traditions and dishes, they all deserve to be discovered by every one of us in detail.

In Micloșoara, time seems to remain still: one forgets about their problems, their daily life, recharging themselves with a different type of energy, gratefulness and history. Plan your trip ahead, plan everything in detail and enjoy every moment of it.

PUBLICITATE - Pentru detalii ne puteți contacta la transylvaniastories@gmail.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

sixteen − 13 =

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.